Se pare că, în politica românească, cu precedere în PNL, noțiunea de „reformă” a ajuns să fie sinonimă cu „schimbăm scaunele, dar rămânem noi pe ele”. Nimeni nu ilustrează mai bine această strategie decât Partidul Național Liberal, aflat într-o continuă „resetare”, despre care aflăm mereu că este „necesară” – de parcă ar fi vorba despre un computer învechit care necesită reinstalare la fiecare mandat.
De curând, Virgil Guran, vicepreședinte PNL și un om cu un simț acut al momentului prielnic, ne-a informat că „s-a terminat epoca Iohannis în PNL” și că partidul trebuie să își regăsească busola. Călăuza în această căutare ar urma să fie nimeni altul decât Ilie Bolojan, eternul simbol al eficienței administrative și, aparent, singurul om capabil să salveze liberalismul românesc. Și, desigur, nu putem să nu apreciem ironia – Bolojan, un veteran al partidului, este vândut ca figura proaspătă care va aduce schimbarea.
Dar să nu uităm că domnul Guran și alți lideri ai PNL au fost acolo tot timpul. De fiecare dată când partidul a tras frâna de mână, când a pierdut alegeri sau când s-a compromis cu promisiuni deșarte, aceiași oameni erau în sală, aprobând „reformele”. Întrebarea care ne arde pe buze este: cine va reforma reforma?
PNL se află într-o situație clasică de „pleacă ai noștri, vin ai noștri”. Căci în realitate nu pleacă nimeni. Pur și simplu își schimbă funcțiile, își redistribuie pozițiile și își aranjează alianțele. Reformarea partidului devine un joc de-a alba-neagra, în care electoratul este invitat să ghicească: „Unde e noul PNL? Sub care cupă?” Răspunsul? Nu există un nou PNL. Există doar versiuni diferite ale vechiului PNL, îmbrăcate în costume mai noi, cu cravate asortate pentru conferințele de presă.
Această așa-zisă „resetare” nu este doar un afront adus bunului-simț al alegătorilor, ci și un spectacol previzibil de mimare a schimbării. În timp ce se vorbește despre unitate, reforme și oameni noi, realitatea arată altceva: cei care au contribuit la declinul partidului rămân bine înfipți în poziții de decizie. Și dacă trecutul ne-a învățat ceva, este că aceștia vor continua să „reformeze” lucrurile exact așa cum au făcut-o până acum – adică deloc.
PNL promite reforme, dar livrează recuzită. Noi lideri? Nu, doar cei vechi, cu discursuri actualizate. Noi idei? Poate câteva, dar să nu fie prea radicale, că deranjăm status quo-ul. În loc să atragă oameni cu viziune și integritate, partidul continuă să recicleze cadrele care au tras nu doar partidul, ci și țara, înapoi.
În concluzie, nu ne rămâne decât să cităm celebra vorbă populară: „Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. În PNL rămân tot …. ei, iar reforma continuă – cu pauze pentru cafea, selfie-uri și discursuri despre cât de bine merge totul.
